Nu e prima data cand citesc, dar e posibil sa fie un sambure de adevar:

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales…

 

 

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii(ahei şi dorieni), fenicienii….etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa……chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

 

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.
Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

 

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).
Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană , şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.
Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole(Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

 

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit
- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

Rommel (locotenent pe atunci) in primul razboi mondial, pe frontul din Moldova. JENANT pentru noi, romanii

Probabil ati auzit de Rommel, fostul general german, poreclit vulpea desertului in urma razboiului condus de el pe frontul din Africa in al doilea razboi mondial contra englezilor.


Ceea ce nu prea se stie (ma refer la mine) este ca a condus operatiuni pe frontul din Moldova, ca locotenent al armatei germane, impotriva romanilor.
A publicat si o carte, in care descrie aceste operatiuni.

O sa trag concluzia la inceput: in pofida orgoliului nostru de natie superioara, nu suntem decat niste bieti ciobani iesiti la lupta. Nu ma mira ca nu suntem apreciati si luati in seama de marile natiuni.

O sa va redau cateva pasaje:

Să continui să tragi în ceaţă ar fi fost o pierdere zadarnică a muniţie. Am putut vedea un număr mare de români deplasându-se într-o grămadă dezordonată, fără vreun şef care să-i conducă. Am alergat spre ei fluturându-ne batistele şi imediat am avut 20 de prizonieri fără a trage un singur glonţ. Românii se săturaseră de un război care mersese cu certitudine foarte prost pentru ei. Câţiva dintre prizonieri ne-au ajutat să strângem laolaltă şi alţi camarazi ai lor. (1). Caporalul Brückner a surprins 5 români în clădirea vinăriei şi i-a dezarmat imediat.

Am descoperit un mare număr de români aflaţi pe marginea nordică a făgaşului, lângă o căsuţă. Am înaintat spre poziţia inamicului, trăgând şi în acelaşi timp fluturând batiste şi i-am ordonat să se predea. Românii nici nu s-au mişcat, nici nu au deschis focul.

Eram în sinea mea îngrijorat asupra finalului acţiunii. Românii stăteau unii lângă alţii, aşezaţi în ordine, disciplinaţi, cu arma la picior, vorbeau şi gesticulau între ei, însă se abţineau să tragă, dar şi să arate intenţii prietenoase. Ne-am apropiat de ei şi i-am dezarmat. Le-am spus apoi povestea despre sfârşitul războiului după care ne-am întors la echipa lui Pfeiffer cu cei 30 de prizonieri.(...)

Am continuat deplasarea către vale. După un timp, am văzut primele rânduri ale unei companii desfăşurate ivindu-se din ceaţă. Am avansat, fluturând batistele şi strigând. Compania inamică a fost luată prin surprindere. Ofiţerii au început să strige, cu furie: „Foc!“, şi în acelaşi timp să-i lovească pe militarii care, aparent, au preferat să lase armele jos. Ne aflam în cea mai precară poziţie. Compania a îndreptat armele spre noi. Ne-am aruncat la pământ imediat. Ceaţa ne-a ascuns în scurtă vreme de focurile inamicului. O parte din soldaţii inamici ne-a urmărit, în timp ce restul a continuat să tragă, la întâmplare, în ceaţă. Presaţi puternic de inamic am ajuns la echipa lui Pfeiffer şi i-am găsit pe cei 30 de prizonieri stând liniştiţi în picioare, sprijiniţi în armele lor. [...] Românii erau slabi ţintaşi, iar noi am ajuns la dispozitivul nostru cu toţi prizonierii şi fără nici o pierdere.

În mod surprinzător, lucrurile s-au liniştit. S-au mai auzit doar câteva împuşcături izolate. Românii s-au predat. M-am grăbit în direcţia aceea, în fruntea unui pluton. Prizonierii români fuseseră deja strânşi laolaltă. Erau mai mult de 100. De vreme ce toate lucrurile mergeau bine, ne-am deplasat din fermă în fermă. Am capturat întreaga garnizoană a românilor, care şi-a acceptat, astfel, soarta. Având securitatea asigurată, cu prizonierii şi plutonul care îi păzea în centru, ne-am pus în mişcare pe drumul principal al satului. Aveam 200 de prizonieri! Trupele montane intrau pe uşile caselor şi aduceau din interiorul acestora noi inamici. Ne-am apropiat de biserică, unde am constatat că numărul celor capturaţi era de trei ori mai mare ca al nostru (2): 360! Biserica era clădită pe o mică ridicătură. Un semicerc de locuinţe o înconjura. Mi s-a părut a fi locul ideal pentru a ne instala cartierul general. Prizonierii au fost băgaţi în biserică, iar compania a fost încartiruită în casele de dimprejur.

Asta e tare:

L-am primit, apoi, pe primarul local, care, după cum aflasem de la un evreu vorbitor de limbă germană, dorea să îmi predea cheile primăriei. Anticipând sosirea trupelor germane, comunitatea a copt 300 de pâini, a tăiat cîteva capete de vaci şi a plasat un număr de vedre de vin la dispoziţia trupelor (3). Am adus la biserică suficiente provizii pentru necesităţile noastre.

Cititi mai multe aici: http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/1917-razboiul-lui-rommel-romania-i

Pragul de 40 de ani

Maine implinesc 40 de ani.
Nu este un prilej neaparat de bucurie, decat ca sunt relativ sanatos si linistit. E o aniversare mai buna ca altele, mai putin vesela decat in alte dati.
O englezoaica imi spunera mai deunazi ca la ei este considerat un prag important in viata, de la care incepe practic maturitatea si adevarata viata. Vom vedea...


Sa luam partea buna a lucrurilor: fara a avea neaparat mari realizari, pot spune ca mi-am trait destul de intens viata pana acum.
Sper sa fi macar pragul care desparte jumatatea vietii mele pe acest pamant.
De maine voi incepe, categoric, o noua etapa in viata mea. Nu mi-am asternut pe hartie etapele si tintele, dar cred ca sunt undeva in subconstient.


Sa ne dea Dumnezeu sanatate si noroc, noua, parintilor si prietenilor.


Va tin la curent!!!
La Multi Ani tuturor!

Un model de viata

In ultimul timp, avand mai mult timp, poposesc mai des pe la biblioteca din Croydon. Rasfoiesc ceva carti si "browsing" pe internet.

Nu am avut sansa pana acum sa fac job-ul pe care l-am visat, in finance banking si altele apropiate.
Totusi, pana il voi lua (acel job) citesc o carte despre viata lui Warren Buffet: "The business of life"
Un capitol mi-a placut in mod deosebit:

"Rose"

Femeia locuia cred in actuala Ucraina, nascuta in jur de anul 1900.
La 16 ani, fuge din satul ei si, calatorind sub bancheta trenului cateva ore, ajunge in cel mai apropiat oras. Acolo, noaptea, bate la toate usile pana cand, la a 26 usa, spune ca vrea sa locuiasca sub acel acoperis si de a doua zi patronul usii respective va vedea de ce e ea in stare.
A doua zi, proprietarul care o primise in casa, vede ca inainte ca ceilalti angajati sa se dezmeticeasca, ea vanduse suficienta marfa, impachetata si toti clientii multumiti.
Dupa un an, era sefa peste 6 barbati maturi.

Cand a inceput primul razboi mondial, a emigrat in SUA, travesand in 3 luni toata Asia, ajungand in Japonia si de acolo in SUA. Intre timp se maritase.
3 copii, barbat-su avea o mica afacere gen "amanet", care a dat faliment in timpul crizei '28-'33.
Atunci ea s-a hotarat sa-si deschida propriul magazin de mobila. Magazin pe care l-a dezvoltat pana la SUPER supermarket.

La varsta de 90 ... si ceva de ani, isi vinde magazinul lui Waren Buffet pentru 60 de milioane dolari, cu stocuri de 85 de milioane, desi avea o oferta de 70 de milioane de la o companie nemteasca, pe care a refuzat-o doar pentru ca isi parasise tara din cauza germanilor.

Ce face "baba" dupa aia? se plictisea...Ce sa faca ea acasa toata ziua?
In fata supermarketului pe care tocmai il vanduse, mai avea o mica locatie. Isi mai deschide un magazin de mobila, la varsta de 95 de ani, care in prima zi are vanzari de 18,000 de dolari. Parcarea nu mai ajungea de clienti, carora ea le spunea sa parcheze vis-a-vis, unde era fostul ei magazin, "ca nu se vor supara". Fostul ei super-market era condus de nepotii ei, pe care ea ii categorisea ca niste "dummy".

Evident, a izbucnit un scandal dupa aia, cand vanzarile ei luasera super-proportii, din nou. Warren Buffet o stima ata de tare, incat nu s-a bagat, desi era proprietarul Supermarket-ului pe care il cumparase de la ea.
Pana la urma, i-a propus Rose-ei  sa-i mai dea 5 milioane si sa semneze un angajament ca nu va mai face un business concurent cu al lui.
Femeia avea 99 de ani. Nu stia sa scrie in engleza.

WARREN BUFFETT'S PARTNER

She got in an argument with her son over how to run the carpet department of the store. So, she quit the business she had started in 1937 with $500 worth of furniture in the basement of her husband's second hand store, and opened a new store directly across the street. Rose Blumkin, was only 95 years old. Known affectionately as Mrs. B, she zipped around her new store, Mrs. B's Warehouse, in a motorized cart working like she always had- seven days a week and fourteen hours a day. Three years later, she made up with her family and sold her store back to the original store and went back to work. Her store located in Omaha is the Nebraska Furniture Mart, the world�s largest furniture store in one location. It sits on 77 acres with over one million square feet under roof and over $160 million in sales per year. It sells two-thirds of the furniture in Omaha and large department store chains, which sell furniture in other markets, refuse to sell furniture there. NFM's customer base is a radius of 300 miles. She built it by selling furniture and carpeting at a huge discount. Rose Blumkin said the key to her success was "telling the customers what they want or should want." and "sell cheap and tell the truth." In 1983, Warren Buffet- Omaha resident and the second richest man in the United States bought an 80% interest in Nebraska Furniture Mart on a handshake from the Blumkin family for $55 million. He said that he would want to be involved in any business Rose Blumkin was a part of even if it was a popcorn stand. Buffet had often thought of buying the store, and on his birthday just walked in and asked how much they would sell it for and wrote them a check. About the transaction he said, I would rather have her word than that of all the Big 8 auditors. It's like dealing with the bank of England." The deal has been called the "historic Omaha handshake". Rose Blumkin's son, Lou and grandchildren Ron and Irv as well as other family members still run the business. She was one of eight children and grew up in a small town near Minsk in western Russia. Her father was a rabbi and her mother ran a small grocery store. She said watching how hard her mother worked motivated her to keep working and try to do better. She married Isadore Blumkin, a shoe salesman in 1913. In 1914, Isadore fled Russia in order to avoid World War I military conscription. She followed in 1917. Rose made her way to the United States by way of Siberia and China. She had to use a little bribery to get across the border. "I told the guard that I was buying leather for the army and I would bring back a bottle of Vodka," she once said in an interview. "He is still waiting." Rose Blumkin arrived in the United States not knowing a word of English and with only $66. During the Depression, to keep her family from starving, she visited clothing stores and noted their prices. She passed out 10,000 flyers advertising that she would outfit a man from head to toe for only $5. She made over $800 in one day. When Rose was 44 years old, in 1937, she borrowed $500 from her brother and bought furniture from the American Furniture Mart in Chicago and set up shop in the basement of her husband�s pawn shop. She established her businesses number one principle- sell cheap. Rose priced the furniture 10% over her cost. Her carpet suppliers sued her for violating Fair Trade Laws by selling so low. She won the case and gained considerable free publicity. Plus, she sold the judge $1400 worth of carpet when it was over. She built her business despite the fact that manufacturers would not sell to her and banks would not loan her money. The business grew and she built a bigger store in 1948 with her savings. Rose was a tireless worker, but loved every minute of it. She once told a newspaper, "I come home to eat and sleep, and that's about it. I can't wait until it gets daylight so I can get back to business." When her legs started bothering her in her nineties, she bought a motorized cart nicknamed The Rose B. Rose zipped around the store and made sales. She said she drove the cart "like a Russian Cossack." If she saw a salesman standing around not helping a customer she would ram him with her cart. She was quite blunt in her speech and was quick to fire employees she thought weren't working hard enough or had disagreements with. Her son, Lou, was there to smooth out the conflicts caused by her bluntness. He would usually hire the newly fired employee right back. She quit the Nebraska Furniture Mart in 1988, opened her new store across the street and was soon outselling the original. When she quit she demanded $96,000 for all of the vacation time that she never took. She put up a sign in her new store that said They sell it for $104, we sell for $80." When she merged her new store back with the Nebraska Furniture Mart in 1992, Warren Buffet made her sign a non-compete agreement. She was 99 year old. To sign the papers, she had to make her mark. Rose never learned how to read or write. She developed her business plan from the beginning and stuck with it. Part of her plan was to make customers for life. When a young couple just starting out would come in, she had all of the wholesale prices memorized and she would cut her margin to nothing. She knew that they would be back again and again through the years when it came time to buy furniture. During the slow times during her sixty-one years of owning the store, she went as far as selling off her own families furniture to pay the employees and bills to keep the store open. Even in her later years, she left the tags on her lamps and furniture. Perhaps, in case she needed to raise money again in a hurry. She rented the Omaha Civic Auditorium for a weekend in 1951 and held an all-out three day sale of the store�s inventory to combat the slow sales from an economy depressed by the Korean War. She sold $250,000 and eliminated all debt forever. In 1975, a tornado nearly destroyed the entire store and caused millions in damage. But, her dream continued and they rebuilt the Nebraska Furniture Mart. Warren Buffet in his famous letter to his shareholders wrote in 1984 about what he thought Rose Blumkin�s secrets were. He said, first, her and her family �apply themselves with the enthusiasm and energy that would make Ben Franklin and Horatio Alger look like dropouts." Second- "they define with extraordinary realism their area of special competence and act decisively on all matters within it.� Third- �they ignore even the most enticing propositions falling outside of that area of special competence." Fourth- "they unfailingly behave in a high-grade manner with everyone they deal with." (Mrs. B boils it down to "sell cheap and tell the truth.") Another of their business principles is "over-deliver and under promise" Rose Blumkin was extremely generous. She donated a million dollars to the Jewish Federation of Omaha to build a 119-bed nursing home. When she was asked why? Mrs. B said that when she had first arrived in the United States the Hebrew Immigrant Society had given her a free meal. To repay them, she decided that one day she would do something nice for the Jewish people that had helped her. During the 1930s, Rose and a friend met with supporters in her home to work for a Jewish homeland. That friend was the first prime minister of Israel, Golda Meier. She saved The Rose, a classic downtown theater in Omaha from demolition. It is now the Rose Blumkin Performing Arts Center. She stopped working only a few months before her death. She claimed her absence from the store was not because she was sick, but because she was lazy. She died in 1998 just shy of her 105th birthday. Warren Buffet upon hearing of her death said, "We are partners. And in most ways, she's the senior partner. She's forgotten more than I'll ever know."

Genul sfatos si care le stie pe toate

Nu prea e genul meu sa filozofez deoarece, desi imi merge mintea ca motorasul, zic eu (fara a fi nimic mai mult decat o persona normala), mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele si, mai mult, sa le astern pe "hartie".
Insa unele lucruri sunt atat de evidente, incat pot fi descrise in cuvinte simple.

De exemplu, ai de-a-face de multe ori, vrei-nu vrei, cu "sfatosii". Cei care le stiu pe toate...
Ei stiu ce e bine sau nu e pentru tine, ce se cuvine sau nu, cum "e frumos" sa te porti.
In general, au in ei o mare doza de ipocrizie. Cred ca stiti ce e aia, " nu vad barna din ochii lor dar vad paiul din ochii altora".........de exemplu:... zic ei: nu "te da" la nevasta altora, dar ei s-au dat toata viata lor la nevasta ta.

Mai mult, daca nu le asculti sfaturile, o iau ca o jignire personala, un afront. Abia asteapta cea mai mica eroare sa-ti spuna :"ti-am zis eu! Vezi?daca nu m-ai ascultat...".
De multe ori, daca ai alta parere, sau pur si simplu nu te intereseaza parerea lor, trec la actiuni de forta, incepand cu barfe, jigniri si defularea propriilor lor "dejectii mintale" in capul tau.
Ei vor sa fii ca ei, de fapt cum si-ar dori ei despre ei sa fie.
Ei nu te judeca pentru ce faci, ei te judeca pentru ca esti TU.
Trebuie sa ramai in turma, sa nu fii "altfel".

In ceea ce ma priveste, m-am ferit in general sa dau sfaturi. Fiecare e cu experienta lui de viata, educatie, propriile sentimente, trairi, temeri, experiente. Destinul fiecarui om e singular si nu se aseamana cu al altuia.

Liberul arbitru, norocul, nenorocul, intamplarea, asumarea riscului, neconventionalismul, "sa fii altfel", sa gandesti altfel, sa pui la indoiala unele cutume, sa fii tolerant ..... mi se par unele din rotitele progresului.

Sa incerci sa-ti impui propriile credinte si pareri asupra altcuiva, sa gazduiesti in mintea ta " patul lui Procust" si sa incerci sa-l aplici....mi se pare forme de badaranism, intoleranta, egoism....si la urma urmei de prostie.

Cum ne mai distram si noi, (unii) romanii din Londra

Nu am multi prieteni in general. Pot sa-i numar cred pe degetele de la amandoua mainile.
Mai ales in Londra, unde stau acum, foarte putini, cred ca vreo 3-4.

Amicul ABC ma surprinde zilele trecute cu un telefon: "Marius!! Fac un party! Vii?"........ " Evident, DA!" - zic eu
Amicul chipurile "pune" de un business si o petrecere e binevenita, pentru un tonus bun pe viitor. Zice el: vin tipe...nu-ti fa probleme.

Am venit cu prietena mea. In mare parte virtuala, dar 100% reala ("in flash").
A fost una din cele mai frumoase seri din ultimul an. Atmosfera destinsa, chestii interesante. Oameni din toate domeniile si cu experiente de viata deosebite.

Sarutarile si imbratisarile de care am avut parte, de la EA, nu le voi uita prea curand.

Dar eu am o vorba, din viata mea: ce e prea bine sau prea frumos trece curand. S-a verificat din nou.

Prins in miezul evenimentelor din Londra, revoltele din noaptea de 6 spre 7 august

Locuiesc de vreo luna intr-o zona din Londra numita Tottenham.
Exact unde au fost evenimentele de aseara. Mai precis, chiar pe strada unde au fost revoltele.

Aseara hotarasem sa merg cu niste prieteni intr-un club.
Cand ies din casa, strada plina de oameni, eu nu am vedere pe partea strazii, ci in spate, nu auzisem zgomote pana atunci.

Cred ca am iesit exact cand incepusera violentele. M-am amestecat printre manifestanti, majoritatea negri, sa vad ce se intampla.
Era o masina de politie arzand pe mijlocul strazii si am ramas "masca" cand din senin, exact langa mine, au inceput sa sparga o masina parcata ("saraca" masina...nu avea nicio vina) dupa care i-au dat foc.
Mai mult, in fata mea au spart o usa, nu mi-am dat seama daca era casa particulara sau magazin si au intrat inauntru. Spargeau caramizi, pentru a face dintr-una mai mute bucati si le aruncau in politie, care facusera un fel de zid de protectie din scutieri.

Oricum, dupa vreo 20 de minute am plecat, ne astepta clubul.

Pe la vreo 2 noaptea, cand am iesit din club (super-party) mergeam cu baietii pe strada. In fata noastra, o gasca de negri, mascati, au spart cateva magazine de electronice si de haine.
Am sunat la politie, dar care nu a aparat nici dupa 15 minute (de fapt nu a venit deloc, a venit dimineata, adica nu au intervenit). Astia ieseau cu bratele pline de haine de firma, plasme, telefoane.

Pana la urma am plecat dar cand sa mergem acasa, erau toate drumurile blocate. Adica nu m-a lasat sa ajung acasa, politia izolase intreaga zona si nu lasau pe nimeni sa intre.
A doua zi am dat si un interviu la BBC...chiarle ziceam, ca parca e un ghetou, dar in sens invers: te lasa sa iesi din ghetou dar nu te lasa sa intri. Chipurile ca sa prezerveze probele de la "crime scene".
Multe cladiri in flacari, manifestantii se imprastiasera, erau acum ocupati cu vandalizarea magazinelor.

M-am plimbat pe strazi pana azi la ora 15, cand am reusit sa ajung acasa pe strazi laturalnice. Thanks God...dupa 17 ore de umblat hai-hui, terminat de oboseala. Cladirile inca mai fumegau, nu departe de casa in care locuiesc.


S-ar parea ca e liniste acum. Am inteles ca au fost vreo 40 de arestari, ceva raniti, nu stiu daca si victime.

Glumeam cu un prieten: imi zice...Marius, unde te duci tu apar si problemele.
Nu mai zic ca am fost aproape sa fiu luat si eu pe sus, de catre vreo 5 negri nervosi. Adrenalina am cautat...adrenalina am avut.

Pentru cei crae nu-mi cunosc vocea (si pe mine personal), o pot auzi in timp ce faceam o transmisie in direct pentru Realitatea TV:

http://www.realitatea.net/marturia-unui-roman-stabilit-la-londra-e-o-atmosfera-terifianta-aici_860035.html