sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Rommel (locotenent pe atunci) in primul razboi mondial, pe frontul din Moldova. JENANT pentru noi, romanii

Probabil ati auzit de Rommel, fostul general german, poreclit vulpea desertului in urma razboiului condus de el pe frontul din Africa in al doilea razboi mondial contra englezilor.


Ceea ce nu prea se stie (ma refer la mine) este ca a condus operatiuni pe frontul din Moldova, ca locotenent al armatei germane, impotriva romanilor.
A publicat si o carte, in care descrie aceste operatiuni.

O sa trag concluzia la inceput: in pofida orgoliului nostru de natie superioara, nu suntem decat niste bieti ciobani iesiti la lupta. Nu ma mira ca nu suntem apreciati si luati in seama de marile natiuni.

O sa va redau cateva pasaje:

Să continui să tragi în ceaţă ar fi fost o pierdere zadarnică a muniţie. Am putut vedea un număr mare de români deplasându-se într-o grămadă dezordonată, fără vreun şef care să-i conducă. Am alergat spre ei fluturându-ne batistele şi imediat am avut 20 de prizonieri fără a trage un singur glonţ. Românii se săturaseră de un război care mersese cu certitudine foarte prost pentru ei. Câţiva dintre prizonieri ne-au ajutat să strângem laolaltă şi alţi camarazi ai lor. (1). Caporalul Brückner a surprins 5 români în clădirea vinăriei şi i-a dezarmat imediat.



Am descoperit un mare număr de români aflaţi pe marginea nordică a făgaşului, lângă o căsuţă. Am înaintat spre poziţia inamicului, trăgând şi în acelaşi timp fluturând batiste şi i-am ordonat să se predea. Românii nici nu s-au mişcat, nici nu au deschis focul.
Eram în sinea mea îngrijorat asupra finalului acţiunii. Românii stăteau unii lângă alţii, aşezaţi în ordine, disciplinaţi, cu arma la picior, vorbeau şi gesticulau între ei, însă se abţineau să tragă, dar şi să arate intenţii prietenoase. Ne-am apropiat de ei şi i-am dezarmat. Le-am spus apoi povestea despre sfârşitul războiului după care ne-am întors la echipa lui Pfeiffer cu cei 30 de prizonieri.(...)
Am continuat deplasarea către vale. După un timp, am văzut primele rânduri ale unei companii desfăşurate ivindu-se din ceaţă. Am avansat, fluturând batistele şi strigând. Compania inamică a fost luată prin surprindere. Ofiţerii au început să strige, cu furie: „Foc!“, şi în acelaşi timp să-i lovească pe militarii care, aparent, au preferat să lase armele jos. Ne aflam în cea mai precară poziţie. Compania a îndreptat armele spre noi. Ne-am aruncat la pământ imediat. Ceaţa ne-a ascuns în scurtă vreme de focurile inamicului. O parte din soldaţii inamici ne-a urmărit, în timp ce restul a continuat să tragă, la întâmplare, în ceaţă. Presaţi puternic de inamic am ajuns la echipa lui Pfeiffer şi i-am găsit pe cei 30 de prizonieri stând liniştiţi în picioare, sprijiniţi în armele lor. [...] Românii erau slabi ţintaşi, iar noi am ajuns la dispozitivul nostru cu toţi prizonierii şi fără nici o pierdere.

În mod surprinzător, lucrurile s-au liniştit. S-au mai auzit doar câteva împuşcături izolate. Românii s-au predat. M-am grăbit în direcţia aceea, în fruntea unui pluton. Prizonierii români fuseseră deja strânşi laolaltă. Erau mai mult de 100. De vreme ce toate lucrurile mergeau bine, ne-am deplasat din fermă în fermă. Am capturat întreaga garnizoană a românilor, care şi-a acceptat, astfel, soarta. Având securitatea asigurată, cu prizonierii şi plutonul care îi păzea în centru, ne-am pus în mişcare pe drumul principal al satului. Aveam 200 de prizonieri! Trupele montane intrau pe uşile caselor şi aduceau din interiorul acestora noi inamici. Ne-am apropiat de biserică, unde am constatat că numărul celor capturaţi era de trei ori mai mare ca al nostru (2): 360! Biserica era clădită pe o mică ridicătură. Un semicerc de locuinţe o înconjura. Mi s-a părut a fi locul ideal pentru a ne instala cartierul general. Prizonierii au fost băgaţi în biserică, iar compania a fost încartiruită în casele de dimprejur.

Asta e tare:
L-am primit, apoi, pe primarul local, care, după cum aflasem de la un evreu vorbitor de limbă germană, dorea să îmi predea cheile primăriei. Anticipând sosirea trupelor germane, comunitatea a copt 300 de pâini, a tăiat cîteva capete de vaci şi a plasat un număr de vedre de vin la dispoziţia trupelor (3). Am adus la biserică suficiente provizii pentru necesităţile noastre.